NORODUL MOLDOVENESC

Nici într-un document, alcătuit/scris, emis în Moldova – gramote domnești, letopisețe, acte bisericești, consemnări particulare nu s-a descoperit vreo mențiune despre moldoveni, ca ”rumîni”. Nici una. Mai mult, numeroasele războaie dintre Valahia și Moldova, care au durat 200 de ani, desigur, n-au putut să nu-și lase amprenta asupra relațiilor dintre ele. Ea se reflectă și în Miorița, și în cronicile moldovenești. În Letopisețul anonim (de la Bistrița) al Țării Moldovei, 1359-1507 muntenii sînt numiți hicleni (trădători) și păgîni (погани).(Primele istorii ale Moldovei. Chișinău, 2007. P. 82; Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. М., 1976. С. 29). Aceiași atitudine poate fi constată și în literatura moldovenească de mai tîrziu. Chiar și un astfel de rumînofil ca M. Costin scrie despre noi, ”moldoveni în țara noastră” și despre ”munteni în țara voastră”( Костин М. Летописецул Цэрий Молдовей де ла Арон водэ ынкоаче, Кишинэу, 1972. П. 255)


Situația se schimbă întrucîtva în veacul al XVII-lea, dar și după aceasta izvoarele interne moldovenești în majoritatea lor covîrșitoare întrebuințează termenii, expresiile ”moldoveni”, ”popor moldovenesc”, ”nația moldovenească”. Pentru a ne convinge este destul să ne adresăm la ”marii cronicari moldoveni” (G. Călinescu): Gr. Ureche, M. Costin, N. Costin, I. Neculce, care au scris numai moldovenește, nu și slavonește, ca și mulți alți autori moldoveni. În cea mai voluminoasă și cuprinzătoare cronică moldovenească, scrisă de Ion Neculce, n-am putut depista nici o însemnare despre moldoveni ca ”rumîni”, în timp ce termenul ”moldoveni” este menționat aproape că în fiecare pagină. Întîlnim și expresiile ”limba moldovenească”, ”obiceiuri moldovenești” ș. a. ( Некулче И. О самэ де кувинте. Летописецул Цэрии Молдовей. Кишинэу. 1969. П. 57, 58, 60, 68, 97, 127, 263, 292 ш. а.). Despre folosirea uneori în Moldova fedală a termenului ”rumîn”, vom relata ceva mai tîrziu.


Termenul ”nația moldovenească” este atestat în documentele de proveniență străină cu mult înainte de alipirea Basarabiei la Rusia – în lucrările autorilor francezi, poloni, ruși. Elvia Celebi, cunoscut călător turc din veacul al XVII-lea, făcea o deosebire clară între moldoveni și valahi și nici o dată nu pomenește de ”rumîni” (Vezi: Эвлия Челеби. Книга путешествия. Вып. 1. Земли Молдавии и Украины. Москва, 1961).


Autorul faimoaselor Записки о Московии S. Gerberștein de acum la mijlocul secolului al XVI-lea cunoștea moldovenii (Moldauer) și pe vecinii lor – valahii și nota, că în scris și în slujbele bisericești ei folosesc limba slavonă, dar ”în vorbirea cotidiană folosesc o altă limbă”( Герберштейн С. Записки о Московии. Москва, 1988. С. 58). Călătorul rus P. Sumarocov, vizitînd meleagurile nistrene în 1799, scrie despre moldoveni și limba moldovenească( Сумароков П. Путешествие по всему Крыму и Бессарабии в 1799 г. М., 1800. С. 224, 226, 228, 231, 235).


Expresia ”națiune moldovenească” este folosită de diplomatul și călătorul francez Peyssonnel, care a cunoscut meleagurile noastre în 1765(Peyssonnel. Obsevations historique et geografique sur les peuples barbares. Paris, 1765. P. 236). Cunoscutul iluminist rus, care a trăit un timp în Moldova, V. F. Malinovskii, autorul notelor despre Moldova(Записки о Молдавии), și-a întitulat un capitol al acestei scrieri ”Moldovanul iluminat”(Просвещённый молдаванин)( Apud Достян И. Русская общественная мысль и балканские народы. М., 1980. С. 65). Astfel de constatări se întîlnesc la foarte mulți autori din secolele XVII, XVIII, XIX: d’Outerive, Raicevici, Sent-Pery, Kleeman ș. a.


Ștabs-căpitanul Cemerzin în cartea consacrată Principatului Moldovei din 1852, scrie amănunțit despre moldoveni, încercînd să cunoască istoria lor. Dînsul notează că ”Reformația a contribuit mult la renașterea limbii vechi moldovenești( Чемерзин.Военно-стратегическое обозрение княжества Молдавии. Ч. II. Одесса. 1852. С. 87, 363). Literatura documentar-informativă rusă de la începutul sec. al XIX-lea nu rareori scrie despre moldoveni(молдавцы), trăitori în diferite locuri ale guberniei Ecaterinoslav( Словарь географический Российского госсударства. Москва- Петербург. Ч. 4. 1805. С. 394). Precizăm că în același dicționar, în primul volum ce apăruse cu trei ani mai înainte, cînd este vorba despre zona Voznesensc și despre diferite etnii conlocuitoare, sînt menționați moldovenii (молдавцы), dar și volohii. Iar în următorul, al doilea volum, din nou sînt menționați молдавцы, dar și volohii(Географический словарь Российского Госсударства, описывающий азбучным порядком. Ч. 2. М., 1804. С. 373).


În dicționarul de acelați tip, apărut 40 de ani mai tîrziu, editat sub conducerea lui S. P. Gagarin, printre trăitorii regiunii Basarabia și al guberniei Herson sînt menționați moldovenii. Ca moldoveni erau cunoscuți și în Principatul Moldovei, iar populația Valahiei este cunoscută ca valahi(Всеобщий географический и статстический словарь. Ч.1. М.,1843. С. 190, 272; Ч. 2. С. 560; Ч. 3. С. 522). Toate aceste informații țin de anul 1843.
Douăzeci de ani mai tîrziu situația se complică, ceea ce și reflectă noul dicționar geografic-statistic. Moldovenii figurează în cîteva articole din acest dicționar. Mai mult: moldovenii deseori sînt menționaâi în articole despre localități, județe și gubernii; se scrie chiar și despre limba moldovenească( Географическо-статистический словарь Российской империи. Т. I. СПб., 1863. С. 253). În articolul despre Basarabia, deși se constată, că ”masa covîrșitoare a populației o formează moldovenii”, este menționată și Basarabia de Nord, populată de ”rumîni”( Географическо-статистический словарь Российской империи. Т. I. С. 253). Articolul ”Moldoveni” lipsește în acest dicționar, în locul lui apar ”Moldo-vlahi”. Literalmente acolo se scrie: ”Moldo-vlahii sau rumînii, sînt un neam romanic, ce locuesc în hotarele Rusiei în regiunea Basarabia, în guberniile Podolia, Herson și Ecaterinoslav; a) în principatele dunărene Moldova și Valahia, unde alcătuiesc masa majoritară a populației și în Serbia, unde formează un grup pestriț; b) în stăpînirile Austriei: în Transilvania, Ungaria și Bucovina”(Географическо-статистический словарь Российской империи. Т. III, СПб., 1867. С. 294)


Ce s-a întîmplat? A avut loc unirea Principatelor Moldova și Valahia și alcătuira României, iar acest fapt nu putea să nu lase amprenta sa asupra tabloului etnic. Cum relata publicistul basarabean P. Leonard, a fost făcută încercarea de a anula existența unui norod întreg – al moldovenilor. Referindu-se la principiul naționalităților, lansat de Napoleon al III-lea, P. Leonard constata: ”Moldovenii buni la suflet m-au primit cu brațele deschise – din toată inima, nestingheriți, chiar cu plecăciune mi-au adus drept jertfă și datinile istorice, și credințele religioase, și obiceiurile lor naționale, și chiar mlădioasa lor limbă – a sărăcit un norod întreg și în plan moral și politic, și în plan religios”( Леонард П. Путешествие по Европе пресловутого принципа национальностей. Лейпциг, 1867. С. 18).


P. Leonard avea în vedere moldovenii din Principatul Moldovei (dintre Carpați și Prut după ”unire”), dar și acolo tabloul era evident pestriț. Cît privește moldovenii din ”Basarabia”, aceștia, întîi de toate țărănimea, și-au păstrat conștiința de sine moldvenească. De altfel și mișcarea națională de la sfîrșitul veacului XIX – începutul celui de al XX-lea avea un pronunțat caracter moldovenesc, ceea ce a făcut să fie proclamată la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească, iar mai apoi să fie creat în 1918 Comitetul salvării Moldovenești, care chema la apărarea Republicii noastre moldovenești( Fruntașu P. O istorie etnopolitică a Basarabiei. 1812-2002. P. 66-83; Stratan V., Gorun A. Moș Ion Roată, Siguranța și ”Unirea”, Chișinău-Iași, 2003. P.63-64).


Autoritățile rusești nicidecum nu erau interesate în schimbarea numelui etnic al moldovenilor, cu toate că, după o mai veche tradiție, în unele izvoare rusești scrise ei erau numiți волохи, iar limba moldovenească ”волошский язык”. Valahii în aceste izvoare erau numiți ”munteni” sau ”multeni”( Исторические связи народов СССР и Румынии. Т. I-III. М., 1965-1970). De pildă, în timpul recensămîntului bisericesc din 1809 în Moldova a fost înregistrat ierodiaconul Ioanichie moldovan și călugărul Climent – muntean(Tomescu G. Știri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809.// Arhivele Basarabiei. Chișinău, 1931. P. 74-77). Iar podpolcovnicul A. Polev într-un raport către admiralul P. Ciceagov din 7(19) aprilie 1812, avînd în vedere atragerea forțelor în viitoarea luptă cu Napoleon, scrie despre eventualul ajutor de la ”noroadele valah și Moldovan”( Внешняя политика России XIX и начала XX века. Документы Российского министерства иностранных дел. Т. 6. 1811-1812. М., 1962. С. 360).


Termenul ”moldoveni”, expresiile ”norodul moldovenesc”, ”nația moldoveneacsă” se întrebuințau și în Principatul Moldovei, rămas în afara Rusiei în 1812. Denumirea ”norod moldovenesc” o întîlnim în jaloba boierilor moldoveni trimisă Porții Otomane în martie 1821, iar noțiunea ”nația moldovenească” este folosită de revoluționarii moldoveni din Moldova de peste Prut în 1848( Documente privind istoria României.răscoala din 1821. Vol. I. Buc., 1959. P.44; Georgescu V. Memoirs et projets des reforms dans les Principauties Roumaines. 1831-1848. Buc., 1972. P. 139). Scriitorul Alecu Russo, originar din Basarabia, dar stabilit în Principatul Moldovei, scria despre sine ca despre un moldovan înrădăcinat și considera slavonismul drept o necesitate istorică pentru Moldova, iar excluderea cuvintelor slave o socotea ca încercare de nimicire a limbii moldovenești( Руссо А. Избранное. Кишинёв, 1959. С. 14, 68). Chiar și viitorul prim domnitor al Principatelor unite Moldova și Valahia Alexandru I. Cuza în iunie 1846 scria: ”Orice moldovan trebuie să fie pătruns de nădejdea înfloririi țării sale și să fie mîndru, că este moldovan”(Documente privitoare la anul revoluționar 1848 în Moldova. Buc., 1960. P.46). Cît privește moldovenii din Moldova de Răsărit (”Basarabia”) francezul Jacques Ancel constata, că ”basarabenii sînt cunoscuți cu numele de moldoveni”(Ancel Jacques. Les frontieres roumaines. Geografie politiques. //Revue historique du Sud-Est europeene. 1934. Nr. 1-3. P.34). Mărturii de acest gen sînt foarte multe și numai limitele acestei lucrări nu ne îngăduie să le înmulțim.


Important este faptul că aceste materiale sînt demult cunoscute și, luate în ansamblu, permit să se tragă concluzia de netăgăduit, că moldovenii cu foarte mult timp înainte de 1812 întrebuințau termenul ”norod moldovenesc”, iar termenul ”nația moldovenească” era bine cunoscut din veacul al XVIII-lea. Despre această realitate nu pot exista două păreri. Mai mult: există toate temeiurile să conchidem, că acești termeni erau nu numai larg răspîndiți ca însemne ale conștiinței de sine a moldovenilor, dar și predominau în societatea moldovenească. Aceste noțiuni identificatoare erau înrădăcinate în mentalitatea majorității maselor populare ale Basarabiei, folosite pe larg oral și scris. Filonul existenței și circulației termenului moldovan poate fi urmărit din cele mai vechi timpuri de acum în creația orală a poporului moldovenesc, balada populară Miorița, circulă la moldoveni din secolul al XIII-lea, dar nu cunoaște termenul ”rumîm”; ea istorisește soarta unui băștinaș da la răsărit de Carpați, pe care îl deosebește clar: unu-i moldovan.


Cu toate că masele largi ale populației nu știau carte, există foarte numeroase izvoare – mărturii care adeveresc incotestabil conștiința de sine a moldovenilor, manifestată la diferite niveluri sociale și reflectată în recensămînte, catastife bisericești, în documentele fixînd strămutările populației. E. Drujinina, cunoscut istoric sovietic, cercetînd tulburările țărănești din județul Tiraspol în 1802, a luat cunoștință cu sute de anchete, ce dezvăluiau cauzele sociale ale strămutării unor bejenari din Rusia, stabiliți în stînga Nistrului. Cercetătoarea subliniază: ”Este caracteristic că aproape toți coloniștii, cu unele excepții, declarau că fac parte din ”nația moldovenească; fiind veniți de după hotare, ei trăgeau nădejde să-și păstreze libertatea personală”( Дружинина Е. Южная Украина. 1800-1825. М., 1970. С. 213). Într-adevăr, mulți ruși și ucraineni, ca să nu fie readuși la șerbie, se declarau moldoveni-coloniști, șerbirea cărora era interzisă.Dar ca să te declari și să fii înscris ca moldovan, trebuia să știi de existența unui așa popor cu așa etnonim; iar dacă bejenarii din Rusia și Ucraina știau despre acestea, deci, evident, numele etnic al moldovenilor era larg răspîndit.


Despre moldoveni și nicidecum despre ”rumîni” ne oferă o bogată informație reviziile (recensămîntele) rusești de la sfîrșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX. Numai despre moldoveni știe Recensămîntul din Moldova de Răsărit din 1817. Recenzarea și totalurile ei au fost făcute în limba moldovenească (limba oficială a Recensămîntului); nicăieri aici nu se întîlnește termenul ”rumîn”. Chiar și originarii din Ungaria sînt menționașă ca valahi – ciobani( Труды Бессарабской учебной Архивной комиссии. Т. 3. Кишинёв, 1907. С. 213). Peste tot este vorba numai de moldoveni( Труды Бессарабской учебной Архивной комиссии. Т. 3. Кишинёв, 1907. С. 175, 184, 204).


Vom îngădui în continuare asupra unui astfel de document prețios precum este așa-numită Constituție a cărvunarilor – unul din cele mai importante monumente ale gîndirii social-politice din Moldova și Valahia veacului al XIX-lea.În proectul ei, elaborat la 1822, este vorba numai despre moldoveni și moldovence, despre norodul Moldovei și în mod deosebit – despre norodul moldovenesc(Barnovschi D. Originile democrației române. ”Cărvunarii”. Constituția Moldovei de la 1822. Iași, 1922. P. 152). De exemplu, articolul 65 al proiectului prevede ”dezvltarea învățămîntului în neamul moldovenesc”. Iar mai înainte, în articolul 14 – despre cetățenia moldovenească, se stabilește: ”națioanalitatea moldovenească o are acel, care s-a născut în țară din părinți moldoveni, oameni liberi”. Tot aici se menționează obștea moldovenească și faptul că fiecare poate să învețe în limba noastră(Barnovschi D. Originile democrației române. ”Cărvunarii”. Constituția Moldovei de la 1822. Iași, 1922. P.129, 133, 152-153, 182, 213, 233). Așa dar, Constituția cărvunarilor nu cunoaște nici termenul ”rumîn”, nici termenul ”norod rumînesc”. Nimic nu se spune în acest proiect și despre vreo oarecare ”unire” a Moldovei și Valahiei.


În genere, istoricul român V. Georgescu la vemea sa a stabilit că în perioada 1769-1830 au fost alcătuite 208 proiecte de reforme. Din toate acestea doar în șase se pomenea de vreo ”unire” a principatelor, adică doar în 3% din toate proiectele(Georgescu V. Memoires et projets de reforme dans les Principauties roumaines. 1769-1830. Buc. 1970. P. XIX). Pe atunci așa zisă unire nu era o sarcină prioritară a moldovenilor și valahilor. Atare situație s-a menținut pînă în 1848, cînd împrejurările se schimbă.


De acestă perioadă ține și o descriere desfășurată a Moldovei, alcătuită în 1828 de I. Rosetii-Roznovanu, probabil, care se afla pe atunci în emigrație în Basarabia; descrierea conține un compartiment special consacrat apariției nației moldovenești (la nation moldave)(Georgescu V. Memoires et projets de reforme dans les Principauties roumaines. 1769-1830. Buc. 1972. P. 178). În general, în această descriere în permanență este vorba despre Moldova, despre moldoveni și nația moldovenească.


Renașterea politică din anii 20 ai sec. XIX a învolburat sentimentele patriotice și dezbaterile privind nația moldovenească cuprind și captivă diferite pături ale societății moldovenești. Această descriere, ca și Constituția cărvunarilor și un șir de alte proiecte din acea vreme, elaborate pe teritoriul principatului Moldova sau de emigrați, care au părăsit Moldova din cauza năvălirii armatelor turcești, sînt monumente ale patriotismului moldovenesc și ale conștiinței naționale ale moldovenilor. În numele norodului Moldovei, neamului moldoveesc, boierii moldoveni se adresează Porții Otomane la 31 martie 1821. În numele nației moldovene (la nation moldave) a fost trimisă o adresare către împăratul Rusiei în aprilie a aceluiași an(Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. Documente interne. Vol. I.Buc., 1959. P. 441; Vol. II. P.119).
Despre Moldova și moldoveni se știa și la nivel internațional. La 1838 la congresul jurnaliștilor din Freiburg (Elveția) a participat și medicul moldovan Ia. Cihak, trimis la acest forum de către domnitorul Mihail Sturdza. În cuvîntarea sa Ia. Cihac a amintit despre existența norodului moldovenesc, care este o parte a marii familii a poparelor neolatine și care tinde spre progres(Sturdza S. Regne de Michel Sturdza prince regnantde Moldavie.1834-1849. Paris, 1907. P.91).


Despre rădăcinile adînci și manifestarea largă a conștiinței națioanle a moldovenilor mărturisesc și sursele informative întrucîtva specifice. Astfel, N. Popovskii, autorul cunoscutei istorii a bisericii moldovenești, editate la Chișinău în 1931, pe timpul ocupației române, constata că la sfîrșitul sec. al XVIII-lea majoritatea covîrșitoare a preoților din Moldoba se considerau de nație moldovenească. Potrivit acestui autor în Basarabia din 1274 de slujitori ai bisericii – ”992 erau de neam moldovan”(Popovskii N. Istoria Bisericii din Basarabia. Chișinău, 1931. P. 5).
Manifestarea în masă a conștiinței naționale a moldovenilor este confirmată și de constatările unor personalități, care cunoșteau bine situația în Moldova. Cunoscutul activist pre tărîm obștesc și scriitor Zamfir Rally-Arbore, care mai mulți ani a trăit în emigrație în România, a publicat cîteva cărți și amintiri. Dar în afară de memoriile editate, au rămas și notele sale manuscrise, păstrate în arhivele moscovite. În copilărie a învățat la Cernăuți și Chișinău. Despre această perioadă dînsul scria: ”Aici în cinci ani am învățat limba rusă, pe care n-o cunoțteam pînă la întrarea în gimnaziu, fiindcă în primii ani ai copilăriei vorbeam numai nemțește, în limbile polonă și moldovenească; toate aceste trei limbi funcțonau la Cernăuți, unde am făcut școala primară”(ГАРФ. ф. 7026, оп. 1, д. 1, л. 20). În continuare Z. Rally-Arbore scrie despre neamul său, despre moldoveni(ГАРФ. ф. 7026, оп. 1, д. 1, л. 21). În 1915 Z. Rally-Arbore a tipărit la București o broșură, descriind soarta moldovenilor din stînga Prutului, dezvăluind momente despre întemeierea în 1905 la Chișinău a unei organizații obștești, care își punea sarcina obținerii autonomiei ținutului și funcționarea limbii moldovenești( Arbure Z. Liberarea Basarabiei. București, 1915. P. 51).


Fiica sa, E. Arbore, luptător revoluționar și activist obștesc, născută peste hotare, și-a făcut stidiile în România și Franța, iar după 1917 s-a stabilit în URSS, devenind comisar norodnic al Republicii Autonome Moldovenești. În martie 1925, într-o scrisoare către părinți, dînsa descria situația etnolingvistică din Moldova din stînga Nistrului: ”Moldovenii de aici, ca și moldovenii din Basarabia, nu se consideră ”români”; limba e moldovenească, dar, desigur, trebuie să se dezvolte”( РГАЛИ, ф. 1019, оп. 1, д. 7, л. 15 об).


Scriitorul și omul politiv C. Stere de asemenea ne-a lăsat mărturii cu privire la apartenența sa națională. Dînsul mulți ani atrăit în România, afirmîndu-se ca reprezentant al cauzei românești. Dar în perioada cînd s-a aflat în Rusia, dînsul, originar din Basarabia, în timpul procesului intentat împotriva lui pentru participare la activitatea revoluționară din anii 80 ai secolului XIX, la întrebarea despre provenirea națională a răspuns că este moldovan( ЦГИА Украины, ф. 419, оп. 1, д. 1211, л. 12 ).


Emigratul polon M. Ceaikovskii (Sadîc-pașa) în amintirile sale din timpurile Războiului din Crimeea (1855-1856), cînd se afla în Principate în fruntea unor unități militare turcești, face o deosebire clară între moldovenii din Moldova și valahii din Valahia( Записки Михаила Чайковсого. // Русская старина. Т. 102, СПб., 1900, №4. С.222-224). Printre altele, dînsul a relatat despre convorbirea sa cu generalul austriac Augustin, care socotea, că ”moldovenii sînt tot așa de neastîmpărați și dispuși la revoluție, ca și ”românii”( Записки Михаила Чайковсого. // Русская старина. Т. 102, СПб., 1900, №4. С. 233). Este semnificativ, că în timpul procesului de judecată de la Iași din decembrie 1866 acuzatul T. Boldur-Lațescu, participant la mișcarea moldovenească antiunionistă, la întrebarea despre naționaliatea sa a răspuns: ”Sînt Moldovan”( Moldova, Iași, 1866, N 19; 19 decembrie. P. 70).
Cu alte cuvinte, chiar și după unirea principatelor Moldova și Valahia din ianuarie 1862 nu erau puțini acei care în mod public se declarau purtători ai conștiinței națioanle moldovenești. Acestă realitate este confirmată si de documentele, ce reflectă strămutarea reprezentanților diferitor națiuni. Secția a III-a a Cancelariei imperiale a Rusiei, altfel zis – departamentul poliției secrete, anual alcătuia dări de seamă cu privirea la venirea în Rusia a reprezentanților diferitor națiuni; erau luați la evidență nu numia cei care soseau, ci și cei care plecau. De-a lungul mai multor ani după unirea principatelor erau înregistrați moldovenii care veneau și care plecau din Rusia. Astfel,în 1859 în Rusia au venit pentru un timp îndelungat 1493 de moldoveni; au plecat din Rusia 859 de moldoveni.În 1868 au venit în Rusia 9369 de moldoveni, 118 moldoveni au părăsit această țară( ГАРФ, ф. 109, оп. 223, д. 24(1859г.), л. 150 об; д. 33 (1868г.). л. 281).


Aceste procese sînt documentate pe mai mulți ani, însă termenul moldoveni nu se schimbă. De notat, că, de regulă, numărul moldovenilor ce veneau în Rusia era mult mai mare decît a celor care o părăseau. Documentele în cauză nu fixează termenul ”român”, sînt menționați numai valahii, aceștia, fiind foarte puțini, erau împreunați împreună cu sîrbii și bulgarii. De pildă, în 1867 în Rusia au venit 5329 de moldoveni, au părăsit această țară numai 105 moldoveni; bulgari, valahi și sîrbi veniseră în Rusia 57, au părăsit-o 31( ГАРФ, ф. 109, оп. 233, д. 32(1857), л. 224). Aceste date constituie mărturii suplimentare a realității că conștiința de sine națioanlă a moldovenilor era un fenomen general, bine cunoscut și larg răspîndit pe ambele maluri ale Prutului.Mai mult decît atît: era răspîndit și termenul ”națiunea moldovenească”. Partizanii păstrării statalității moldovenești în Moldova de peste Prut au difuzat o foaie volantă specială, retipărită și de gazeta ”Steaua Dunării” la 2 iunie 1856, unde se preziceau urmările pentru Moldova, în cazul unirii ei cu Valahia, inclusiv lichidarea ”națiunii moldave”. Prin urmare, națiunea moldovenească era socotită de ei ca una existentă. Peste vreo zece ani, în martie 1866, tot în Moldova de peste Prut a fost tipărită și larg răspîndită o proclamație a părtașilor renașterii statalității moldovenești, conținînd un șir de cerințe, prezentate drept ”glasul poporului moldav”. Astfel nu este de mirare că pribegii din Moldova de peste Prut, majoritatea din ei fiind țărani, ca și mai înainte, se numeau moldoveni( Proclamația se află printre materialele Arhivei politicii externe ale Imperiului Rus, fondul Consulatului din București, dosarul 1132 (1866), foaia 96).


În acele vremi, după proclamarea unirii principatelor, moldovenii sînt atestați și în alte regiuni. Cunoscutul filosof și scriitor C. Leontiev, în caliatatea sa de reprezentant al Rusiei în Balcani, descriind situația din Tulcea, nota în august 1867: ”Aici e și mișcare, și tihnă, și orient, și occident, și nord, și sud, întîlniri fără capăt pe vapoarele dunărene, te poți aranja ca moșier, ca în sat, aici e și Rusia, și Moldova, și Turcia, și Austria, și libertatea rurală, și totodată parcă e centrul Europei. O minune!” ( Леонтьев К. Избранные письма. 1854-1891. СПб., 1993. С. 55-56).


Este de menționat în acestă scrisoare termenul „Молдавия”. Este vorba totuși de anul 1867, statul moldovenesc de vreo 5 ani nu mai figura în documente. Este semnificativ însă nu numai acest fapt. În raportul său din Tulcea din 20.01.1868 (cînd Dobrogea încă nu era ruptă de la Bulgaria și dăruită României) C. Leontiev a conturat aproximativ numărul populației din ocrugul Tulcea – vreo 90-100 mii de oameni. Totodată, a încercat să stabilească componența națională a populației. Potrivit calculelor sale, în districtul Tulcea erau 11445 de turci, 15430 de moldoveni, 10825 de tătari, 9825 de bulgari. Populația celor 11 orașe ale Dobrogei, după datele sale, alcătuia 36060 de orășeni; în afară de aceasta, în Dobrogea ar fi existat vreo 15000 de cetățeni străini( Леонтьев К. Дипломатические донесения, письма, записки, отчёты. 1865-1872 гг. М., 2003. С. 190).


Este semnificativ, că în acest raport al diplomatului rus figuraeză moldoveni și nimic nu se spune despre ”români”, valahi sau despre vlahii de peste Dunăre. Aceasta nu trebuie să ne mire, pentru că anume moldovenii din Dobrogea sînt atestați și în alte izvoare, bunăoară, în însemnările economistului I. Ionescu de la Brad, publicate în limba franceză la Constantinopol în 1850( Analele Dobrogei. Serie nouă. Anul V. Nr. 2. Constanța, 1999. P.190). Este curios, că mult mai tîrziu, în septembrie 1913, L. Troțkii a vizitat un sat de lîngă Constanța, unde a întîlnit etnici ruși, care i-au povestit că în localitate mai trăiesc moldoveni, greci, turci, bulgari și armeni( Троцкий Л., Раковский Х., Очерки политической Румынии. М., 1922. С. 95). Adică a întîlnit moldoveni în Dobrogea la începutul sec. XX, după 35 de ani de românizare totală a acestei regiuni. Amintim că diplomatul C. Leontiev stabilise că moldovenii alcătuiau cea mai mare parte a populației din nordul Dobrogei la sfîrșitul anilor 60 ai veacului al XIX-lea. Așadar, etnonimul moldoveni nu dispăruse din regiunea de la sudul gurii Dunării nici în al doilea deceniu al secolului XX.


Cu atît mai mult nu este de mirare faptul că conștiința de sine moldovenească era manifestată de majoritatea covîrșitoare a moldovenilor din Rusia și din URSS. Această realitate au fost nevoite s-o recunoască chiar și autoritățile românești de ocupație în vremea marelui război. În ciuda ocupării timp de 22 de ani a Basarabiei (1918-1940), unul din șefii departamentului de propagandă al guvernămîntului Basarabiei Mîțulescu raporta intr-o dare de seamă, că ”aparatul din subordonarea sa trudește ca să schimbe conștiința moldovenilor”, să facă Basarabia ”cea mai puternică în credința românească”. Această sarcină era considerată cea mai importantă, ”pentru că, după cum s-a convins el, țăranul basarabean se socoate moldovan, iar nu ”rumîn”. Luînd cunoștință cu acest document, dictatorul I. Antonescu a dispus: ”Acolo trebuie să organizăm o puternică propagandă în scopul reeducării”( Афтенюк С. и др. МССР в Великой Отечественной Войне Советского Союза. 1941-1945. Кишинёв, 1970. С. 177).


Însă autoritățile românești s-au ciocnit de rezistența dîrză a conștiinței naționale moldovenești cu mult înainte. Agentul politic român, promotor al românismului, O. Ghibu, referindu-se la realitățile Basarabiei sub ocupație românească (1918-1940), a fost nevoit să recunoască adevărul, că românizatorii au de a aface în Moldova dintre Prut și Nistru cu ”un popor moldovenesc aparte”(Ghibu O. De la Basarabia rusească la Basarabia românească. Cluj, 1926. P. LI). Aceeași conștiință națională moldovenească, constrînse de realități, au fost nevoite să o recunoască și să o ia în considerație și autoritățile administrative ruse încă la sfîrșitul sec. al XIX-lea, situație reflectată în diferite surse documentare și narative.
Reproducem un fapt mai puțin cunoscut cititorilor. În legătură cu alegerile la adunarea nobililor din Basarabia, șeful jandarmeriei din Basarabia polcovnicul Ermolin a trimis un raport șefului Direcției a III-a V. Dolgorucov. În această informație, printre altele, se spunea: ”A fost ridicată întrebarea, ca și în vremea alegerilor din 1863, ca să fie întrodusă în munca de cancelarie, la elaborarea documentelor în instanțele de judecată din Basarabia limba moldovenească; această doleanță a fost exprimată de cîteva persoane, care compătimesc naționalitatea moldovenească; majoritatea nobililor (dvorenilor) n-au susținut această propunere.


De altfel, visătorii națiunii moldovenești au fost tot atît de mulțumiți, ca și ceilalți, cînd au aflat de căderea lui Cuza… În genere, locuitorii Basarabiei îl socoteau pe Cuza dușman al Rusiei”( ГАРФ, ф. 109, 1 эксп. оп. 8, д. 3, ч. 5 (1866), л. 1 об, 2). Prin urmare, printre nobilii (dvorenii) din stînga Prutului erau și de acei care compătimeau națiunea moldovenească și doreau întroducerea limbii moldovenești în instituțiile oficiale, cum a fost și după 1812. Însă aceștia n-au fost susținuți de majoritatea dvorenilor.


Curentul moldavofil al nobililor(dvorenilor) din Moldova de Răsărit își face apariția în anii 60 ai veacului XIX. Moldavanofilii (sic! – V. G.) sînt menționați în informația privind gubernia Basarabia în anul 1875 și în alte documente din acea epocă( Negru Gh. Țarismul și mișcarea națională a românilor din Basarabia. Chișinău, 2000. P.133). Tot de atunci apar primele informații despre primii românofili basarabeni. Despre aceștia avem anumite știri din rapoartele aceleiași Secții a III-a, în particular, despre boierul Gonata. De acolo aflăm, că ”Despre Gonata guvernatorul spunea că acest tînăr, care se preocupă destul de serios de studierea limbii moldovenești (sic! – V. G.), trei ani în urmă se considera un românofil înveterat, adică unul dintre acei care vorbea despre posibilitatea unirii neamurilor românești într-un stat românesc de sine stătător. Aceste idei n-au fost împărtășite de populația Basarabiei și s-au veștezit în așa măsură că despre ele nu se aude un cuvînt; deși poate că sînt în regiune vreo cîțiva visători, care mai cred în posibilitatea unui stat românesc, insă atare închipuiri nicăieri prin nimic nu se manifestă( ГАРФ, ф. 109, 3 эксп., оп. 152 (1867-1868 гг) д. 90, л. 15 об-16; vezi de asemenea: Marian L. Alexandru Hașdeu și Academia română. Buc., 1932). Acest fragment este reprodus din raportul oficial din 16.08.1867, dar și aici, în materialele aceluiași dosar, se aduc informații despre persoanele, care compătimesc națiunea moldovenească. Mai înainte în aceiași Secție a III-a a fost deschis un dosar aparte ”Cu privire la unele persoane din regiunea Basarabia care compătimesc națiunea moldovenească”, de unde aflăm că dintre ”românofili” făcea parte și boierul N. Casso( ГАРФ, ф. 109, 1 эксп. оп. 10, д. 169 (1864), л. 14). Despre existența unei așa-numite partide a românofililor după 1878 este o scrisoare anonimă, trimisă aceleiași Secții a III-a după 1878, în care,însă, nu se aduceau nici un fel de date concrete( ГАРФ, ф. 109, 3 эксп., оп. 164, д. 92 (1879-1881), л. 5-5 об). În bună parte, acestea erau ecouri ale evenimentelor din Moldova și Valahia din perioada unirii, iar apoi din România, cînd în Moldova de peste Prut a luat amploare lupta între moldavofili și românofili. Că și acolo nu se stinsese conștiința națională moldovenească.


Despre conștiința națională a moldovenilor mărturisesc foarte multe alte documente. Sub flamurile renașterii moldovenești și-a desfășurat lucrările Congresul ostașilor moldoveni în octombrie 1917, care a devenit temelie a Sfatului Țării. La acest for G. Pîntea și-a exprimat nădejdea în viitorul ”renașterii națiunii moldovenești”( Holban Șt. Procesele-verbale ale Congresului Militar moldovenesc ce a avut loc la 20-27 octombrie 1917 în Chișinău. //Arhivele Basarabiei. Chișinău, 1939, Nr. 1-4b. P.123). Iar gazeta Бессарабская жизнь în acele zile caracteriza congresul drept ”mare sărbătoare a națiunii moldovenești”( Левит И. Движение за автономию Молдавской Республики. 1917. Кишинев, 1997. С. 192).
Așadar, sursele de cea mai largă răspîndire conturează tabloul real cu privire la existența și continuitatea în istorie a conștiinței naționale moldovenești. Există o nenumărată mulțime de alte izvoare îna ceastă privință; printre cele mai însemnate sînt manuscrisele și cărțile în limba moldovenească, care s-au păstrat într-un număr considerabil. De pildă, este suficient să consultăm colecția mănăstirii Noul-Neamț, comentată în repetate rînduri. Ea ne oferă mărturii scrise de netăgăduit despre neamul nostru cel moldovenesc, neamul moldovan, despre moldoveni, inclusiv despre moldoveni în opoziție cu muntenii( Сводный каталог молдавских рукописей, хранящихся в СССР. Коллекция Ново-Нямецкого монастыря (XIV-XIX вв.) Каталогул женерал ал манускриселор молдовенешть пэстрате ын УРСС. Колекция мэнэстирий Ноул-Нямц (сек. XIV-XIX). Кишинэу, 1989. П. 231, 233, 369, 374).

VLADISLAV GROSUL: DESPRE TERMENII ”POPOR MOLDOVENESC” ȘI ”LIMBA MOLDOVENEASCĂ”. PARTEA II